Pico – suflet vulcanic în mijlocul AtlanticuluiVă povestesc despre una dintre cele mai frumoase zile pe care le-am petrecut în Singles Camp: traversarea maritimă dintre insula Terceira și insula Pico, în august 2015. Acum 11 ani. Mi-a rămas în suflet. Am ales 86 de fotografii dintre cele peste 300 făcute atunci. Povestea mea va fi bogat ilustrată, pentru a înțelege mai bine ce m-a încântat în acele momente. Pe lângă oamenii minunați alături de care am călătorit, pe lângă echipaj, atmosfera, Peppermint și vin...
Totul începuse încă de acasă, când, fermecat de fotografiile găsite pe internet, am decis să includem în excursia noastră și insula Pico. Așa că, după ce vizitaserăm insula São Miguel și ajunseserăm pe Terceira, am început să căutăm cea mai simplă și mai ieftină variantă de a vedea și Pico. Din țară nu reușisem să aflu mare lucru, doar că existau zboruri locale și un ferry care opera între insule. La Angra aveam însă să mă dezumflu total: existau zboruri, dar nu cu frecvență zilnică, iar ferry-ul circula doar între insulele mai apropiate și, mai rar, între celelalte.
Dar, cine mă cunoaște știe cum sunt: nu renunț nici în ruptul capului la o idee. Iar cea de a ajunge pe Pico îmi era adânc sădită în minte, așa că îmi era imposibil să accept că nu există alternative.
Era a doua parte a zilei și, după un tur pe Terceira, am ajuns cu toții în zona centrală a Angrei. Am intrat într-un restaurant unde am avut parte de un adevărat festin, dar și de un show culinar de excepție: cu flambare, cu prezentare la gheridon. De parcă ai fi fost într-un local cu stele Michelin din centrul Parisului, nu în mijlocul oceanului.
După masă, lumea s-a împrăștiat — vremea bună îmbia la plimbare. Eu am intrat în Centrul de Informare Turistică, în încercarea de a găsi o soluție pentru Pico. O doamnă vioaie mi-a spus că singura șansă de a ajunge pe insulă ar fi o ambarcațiune privată, dar că nu avea în evidență pe nimeni care să organizeze așa ceva. Existau doar câteva firme maritime în Angra, iar acestea se ocupau exclusiv cu whale & dolphin watching sau cu tururi în jurul insulei. Mi-a explicat unde le găsesc birourile și am pornit spre port.
În primul birou în care am intrat am dat peste o femeie jovială, numai un zâmbet. I-am explicat că suntem un grup mic și că dorim o croazieră, dar când i-am spus exact ce vrem, zâmbetul i s-a estompat instantaneu. Nu nimerisem ce trebuia și voiam deja să ies să încerc la alt birou. Dar în ușă stătea „căpitanul”, un tip înalt, care bloca aproape complet ieșirea. Până să plec, doamna îi spusese deja ce era cu mine și ce doream.
Se uită la mine, se uită la ea (aveam sa aflu mai tarziu ca era soția lui), îi spune ceva în portugheză și îmi face semn să rămân. Jorge — pentru că așa îl chema pe căpitan — nu știa nicio boabă de engleză, iar cele câteva cuvinte pe care le știam eu în portugheză nu mă ajutau deloc să ne înțelegem fără un „translator”.
Doamna vine spre mine și îmi spune: „900 de euro, e ok?”
Îmi venea să sar în sus de bucurie. Era mult mai bine decât mă așteptam. I-am dat imediat ce aveam la mine, ca nu cumva să se răzgândească. Am stabilit să ne mai întâlnim o dată în acea seară, ca să punem totul la punct. Am fugit în oraș să-mi găsesc grupul și să le spun ce reușisem. Veselie și entuziasm general.
Am strâns banii de la toți, iar seara ne-am dus cu toții în port. Le-am arătat „bărcuța” cu care urma să traversăm oceanul între două insule — aproximativ 60 de mile marine. Poate că cei din grup se așteptau la un soi de vaporaș sau măcar la ceva mai mare. Dar căpitanul și doamna inspirau toată încrederea, așa că am lăsat noaptea să ne mai fure din gânduri. Hotărâserăm să ne întâlnim dis-de-dimineață, dar nu înainte de a mai face încă o verificare meteo, ca să vedem cum stăteau lucrurile cu valurile.
Am pornit de la hotel pe întuneric; încă nu se crăpase de ziuă. În mai puțin de un sfert de oră eram în port, gata de aventură. Echipajul era deja acolo și începuseră pregătirile. Vremea se anunța bună, așa că: „vânt la pupă!”.
Am urcat cu toții, ne-am instalat în „sufragerie”, așezându-ne fiecare lucrurile pe care le luaserăm cu noi pentru o zi de excursie. Ambarcațiunea a fost dezlegată, ancora ridicată și ne-am croit drum printre alte bărci pentru a ieși din port.
Pe doc, doamna aproape că alerga după noi. Făcea semne largi cu mâna, un soi de fluturat al soției de marinar. Mi s-a strâns inima: nu știu de ce, dar mi s-a părut un fel de rămas-bun, ca pentru o călătorie de pe vremea lui Columb sau Vasco da Gama.
Mai fusese însă ceva care mă pusese pe gânduri. Echipajul era format din cinci persoane. Noi eram doar opt. Iar ambarcațiunea părea genul care are nevoie de maximum doi skiperi. Atunci am realizat: nu era deloc o călătorie ușoară. Dar gândurile mi s-au risipit, apoi s-au împrăștiat în zarea largă a oceanului. În depărtare vedeam țelul zilei noastre — insula Pico — și asta mă făcea să uit de orice grijă.
Am lăsat în urmă portul, cu ambarcațiunile sale multicolore și clădirile coloniale. Printre ele se distingea un hotel modern, cel care avea să mă găzduiască în următoarea mea excursie în Azore.
Drumul pe apă a fost unul de vis: cinci ore plutind pe mare, șaptesprezece balene și mai mulți delfini. Prima siluetă care ne-a ieșit în cale a fost cea alungită a insulei São Jorge, sora mea de nume. São Jorge este una dintre cele mai expresive insule ale Azorelor: lungă, îngustă și tăiată parcă dintr-o singură linie vulcanică, așezată între Pico și Faial, în inima Atlanticului. Are puțin peste 8.300 de locuitori și are doar două orasele, Velas și Calheta. Așezările sunt mici, risipite de-a lungul coastei și pe platoul înalt al insulei, ceea ce îi dă un aer retras și foarte autentic. Un tărâm suspendat între stâncă, ceață și mare.
Ceea ce face São Jorge cu adevărat specială sunt fajã-urile — acele petice de pământ plate, născute la poalele falezelor abrupte, prin prăbușiri de teren sau curgeri de lavă. Ele dau insulei un relief aproape neverosimil: deasupra, culmi verzi și abrupte; dedesubt, mici lumi izolate, cu livezi, capele, case albe și deschideri neașteptate spre mare. Tocmai această geografie spectaculoasă a făcut din São Jorge una dintre cele mai distinctive insule ale arhipelagului.
Cu echipajul era greu să te înțelegi. Ei știau foarte puțină engleză, iar noi nu știam deloc portugheză. Așa că n-am priceput mare lucru din tot ce ținea de navigație. Înțelegeam doar când ne apropiam de vreo balenă. Atunci strigau cu toții: "Baleia! Baleia!" „Cachalote!”
După mai bine de cinci ore de navigare, am zărit țărmul insulei Pico. Dar nu arăta deloc ca portul la care mă așteptam. Eu închiriasem un microbuz pe care urma să îl luăm din Madalena, principalul oraș al insulei. Ce vedeam noi erau doar câteva căsuțe și un doc de acostare. Ajunși la mal, întreb: „Madalena?”, iar căpitanul, foarte calm, îmi răspunde: „Não, Calheta.”
Adică nu eram în Madalena, ci în alt oraș? Foarte senini, îmi explică faptul că, dacă mergeam până în port, ar mai fi însemnat încă o oră sau poate chiar două de drum pe mare și ne-ar fi rămas prea puțin timp pentru vizitare. Mă uit pe hartă și văd că până în Madalena sunt doar vreo 40 de kilometri. „A, bun”, mi-am zis, „luăm un taxi și într-o oră suntem la microbuz; putem începe să explorăm insula.”
Fac câțiva pași și mă uit în urmă. Ambarcațiunea rămăsese trasă la doc. Ploua cu găleata, iar ceilalți din grup, împreună cu echipajul, rămăseseră acolo, la adăpost. Apa îmi șiroia pe lentile și aproape că nu mai vedeam nimic. Pe la vreo 300 de metri se zărea o primă casă. Bat la poartă, strig. Într-un târziu, iese o doamnă. Îi strig: „Taxi?”
Vine spre mine, se apropie și, crezând că nu a înțeles, întreb din nou: „Taxi?” Cred că, dacă aș fi întrebat-o dacă văzuse prin zonă niște omuleți verzi coborâți dintr-o navă extraterestră, ar fi fost mai puțin uimită. Atât de surprinsă părea. Mă întreabă și ea, la rândul ei: „Taxi?” Iar eu, foarte senin: „Sim, táxi.”
Îmi face semn să aștept. Intră în casă. Mă așteptam să revină și să-mi spună că a chemat un taxi, dar după vreo cinci minute iese și, parcă din pământ, mai apar încă trei femei. Sporovăiesc ele ce sporovăiesc și, într-un final, îmi spun: „OK.”
Între timp, ploaia se oprise. Mă întorc la barcă și le spun tuturor că urmează să vină un taxi să ne ia. Căpitanul, curios, vine și el cu noi și ne însoțește până la mașină. Ceea ce apare nu este tocmai un taxi, dar era perfect în regulă: un microbuz în care încăpeam cu toții.
Urcăm, plini de voie bună, și pornim la drum. Pe traseu încep să fac fotografii. Insula era cu adevărat spectaculoasă. Îmi fac socoteala și mă gândesc că, în 45 de minute, vom fi în Madalena. Îmi proiectam deja în minte programul zilei, când, dintr-odată, ne oprim. Doamna care conducea microbuzul îmi arată că „până aici”. „Și de aici?”, o întreb prin semne. „Vine o altă mașină”, îmi explică tot prin semne.
Eram undeva lângă São Roque. După vreo cinci minute apare și mașina. Un nene hâtru care, din fericirea noastră, înțelegea și vorbea ceva engleză. Urcăm și ajungem destul de repede în Madalena. Iau microbuzul și ne începem imediat incursiunea.
Insula pare construită în jurul unei chemări verticale: totul conduce, într-un fel sau altul, spre Montanha do Pico, vulcanul uriaș care se înalță la 2.351 de metri, cel mai înalt punct al Portugaliei. Îl vezi de departe și ai senzația că insula întreagă trăiește sub umbra lui, ca sub o poruncă tăcută a pietrei și a cerului.
La poalele acestei forțe vulcanice, podgoriile insulei. Nu sunt întinse moi și line, ci tăiate de mii de ziduri negre de lavă, așezate în lungi linii paralele cu țărmul. In interiorul fiecărui pătrat stau aparate de vânt si salinitate 4-6 butași de vie. Este unul dintre cele mai emoționante peisaje cultivate din Atlantic: o luptă veche între om, vânt, sare și piatră, transformată în frumusețe. Tocmai această adaptare extraordinară a viei la un pământ aspru a făcut ca peisajul viticol din Pico să fie înscris în patrimoniul mondial UNESCO.
Insula are și o latură mai misterioasă, vegetală, aproape arhaică. În unele colțuri, mai ales acolo unde clima și relieful au rămas mai puțin atinse, apar dracenele — cu aerul lor preistoric, ca niște arbori veniți dintr-o altă vârstă a lumii. Prezența lor dă locului ceva de grădină primordială, de margine între Europa și tropice, între real și legendă. În Pico, până și pădurea pare să păstreze memoria focului vulcanic și a umezelii oceanice. În ansamblul ei, insula adună habitate foarte diferite, de la zone vulcanice și de coastă până la spațiile montane protejate ale muntelui.
Iar apoi este apropierea de Faial, care dă lui Pico un farmec aparte. Între cele două insule există doar vreo 6 kilometri de apă, atât de puțin încât, în zilele limpezi, ai impresia că Faial nu e o altă insulă, ci aproape o prelungire a privirii. Această vecinătate îi dă lui Pico un aer de dialog permanent peste canal: muntele de o parte, porturile și deschiderea spre lume de cealaltă.
Pico are în jur de 14.500 de locuitori, răspândiți în cele trei municipii ale sale — Madalena, São Roque do Pico și Lajes do Pico. Nu este o insulă aglomerată; dimpotrivă, are spațiu, tăcere și răgaz.
Străbătând Pico în felul în care am făcut-o noi atunci, totul semăna mai degrabă cu o expediție decât cu o excursie. Nu am întâlnit pe nimeni pe drumurile montane, iar peisajele aveau o sălbăticie spectaculoasă. Păduri întregi de erică, înecate în ceață, un pământ frământat de vulcani și așezat în cele mai neașteptate forme. Lacrimi de apă, căușuri strânse în cratere. A fost, efectiv, o nebunie, un extaz pe care rareori îți este dat să-l trăiești.
Nu puteam rata elixirul zeilor, licoarea plină de parfum ce se zămislea pe insulă. Am luat un bidon... să ne ajungă pe drumul de întoarcere. Nu știam însă că dragul nostru căpitan ne pregătise și o surpriză: o sticlă de peppermint făcut în casă.
A venit și clipa în care trebuia să ne întoarcem. Am predat microbuzul, iar în față ne aștepta nenea nostru hazliu, cel care ne adusese de la São Roque până la Madalena. Cu bidoane și cu o mulțime de amintiri, ne-am urcat în mașină și am făcut cale întoarsă.
Nu după mult timp am ajuns din nou la ocean. Cobor primul, mă uit în jur și mi se face rău, nu alta: nu era locul în care ne lăsase căpitanul, nu era Calheta, ci un alt doc. Mă uit la omul nostru cu o mutră îngrozită: „Unde ne-ai adus? Nu aici era locul de reîmbarcare!”
Mă liniștește imediat din priviri: „Căpitanul vostru e pe drum, sosește în câteva minute.”
Și așa a fost: nu a trecut mult timp și a apărut draga noastră ambarcațiune. Nu știusem, dar ei toți complotaseră ca să ne fie cât mai ușor și să ne facă posibilă excursia dorită: femeile din Calheta, moșul care ne dusese din São Roque și căpitanul nostru. Ținuseră mereu legătura telefonic, transmițând între ei unde ne aflam.
Dragii de ei! Ce oameni minunați!
Odată întorși în barcă, Jorge ne-a înmânat sticla de peppermint și ne-am pus pe râs și pe băut. Am stropit lichiorul de mentă cu vin de Pico, așa că, într-o jumătate de oră, eram mai mult decât euforic. Dar doar atât cât trebuia ca să mă pot bucura, amplificat, de magia apusului.
Am fost singur sau cu grupuri să admir sute și sute de apusuri, în cele mai frumoase locuri și în felurite companii minunate. Dar niciodată nu am trăit un apus atât de intens. Lăsaserăm în urmă Pico și ne apropiam de coasta sudică a insulei São Jorge când soarele s-a prăvălit în apă. Siajul crea senzația că soarele se bălăcește în ocean; era ceva de o frumusețe greu de explicat.
Apoi a venit noaptea. Ambarcațiunea a fost învăluită complet în întuneric și așa am navigat vreme de trei-patru ore. Târziu, în seară, am zărit luminile Angrei. Au tot crescut, au tot crescut, până când am început să deslușesc formele clădirilor din port. Soția căpitanului ne aștepta pe doc, sub lumina unui felinar. I-am văzut bucuria revărsată pe chip, acea dragoste temătoare de nevastă de marinar. Emoționant.
S-a încheiat o zi de călătorie fantastică. O zi din care îmi amintesc fiecare clipă, în care pot retrăi în minte fiecare emoție, fiecare senzație de atunci. Mulțumesc, Singles Camp, mulțumesc oamenilor minunați care mi-au oferit șansa unor asemenea momente.
Am revenit și în anul următor. A fost la fel, o zi superbă, dar în suflet mi-a rămas acea „prima dată”.
